|
Ana Blandiana (pseudonym for Otilia-Valeria Coman is one
of Romania's finest contemporary poets. She has published
16 volumes of poems, 6 books of essays and 4 works of prose.
Her writings have been translated into 16 languages. Although
Blandiana began writing in 1959, she is perhaps best known
for her courageous poems from the late 1980's against the
repressive Ceausecu regime.
Naomi Frandzen interviewed Ms. Blandiana in Romania in spring,
2003.
|
|
NF: O scriitoare si o poeta
in timpul comunismului, cat si ideile dvs. despre efectele cenzurii
asupra poezii romanesti si asupra esteticii romanesti si cum a
schimbat . . .
AB: Deci vorbim tot timpul despre perioada de pana in '89.
NF: Pana in '89 si daca avem timp si daca puteti dvs.,
ati, mi-ar placea si sa aud ce s-a intamplat dupa. Am auzit ca
deci in perioada comunista multi au scris poezia fiindca a fost
singurul lor fel de a exprima, intr-un mod ascuns, sentimentele
lor sau idelile lor, si dupa revolutie au inceput sa scrie articole
deci a schimbat genul literaturii intr-un fel. . .
AB: Da, asta e adevarat pentru toate tarile din est dar
nu in sensul ca nu erau poeti si foloseau ci in sensul ca desi
erau poeti si desi . . .
(o mica intrerupere)
. . . deci doar in sensul ca in conditiile de libertate si de
transformarea ------tarii, toti au simtit nevoia sa contribuie
mai direct la transformare si poezia era un mod mai putin direct
deci nu in sensul ca au . . .
NF: Ca au parasit poezia asta . . .
AB: Nu, si cei care erau poeti chiar au ramas ca sa zic
. . . deci eu au continuat sa scriu si in 2000 am publicat o carte
noua, deci am publicat pe parcurs in reviste, in 2000 am publicat
o noua carte de versuri care se numeste „Soarele de apoi”,
si acum din nou deci am continuat sa scriu si cred ca . . .
NF: O sa mai scrieti . . .
AB: Ah, nu, pentru mine sunt doua lucruri separate, scrisul
si construirea unui volum. Deci, scriu poezii, uh, cum sa spun,
cand se intampla, cand imi dicteaza Dumnezeu, si dupa aceea insa
construirea unui volum este ca, ca si cum poeziile ar fi caramizi,
asezate intr-un anumit fel, si am nevoie de o anumita liniste
interioara ca sa construiesc . . .
NF: O carte . . .
AB: Da da, si la vara in vacanta sigur o sa fac asta asa
ca probabil la toamna o sa dau o noua carte de versuri.
NF: Foarte bine, abia astept.
AB: Deci am continuat sa scriu. Hai sa revenim deci la
intrebarea initiala. Eu as face o foarte scurta istorie a mea.
NF: Va rog.
AB: Deci mai intai si mai intai, sunt fiica unui preot,
preot ortodox, care, pentru ca era preot si pentru ca tinea predici
la care venea foarte multa lume, a fost inchis in mai multe randuri,
deci toata copilaria mea s-a petrecut pe fondul [acesta]... sau
tata era in inchisoare sau asteptam ca oricand sa fie inchis iar
nu numai in familia noastra ci era ceva obisnuit in familii ca
un preot sa stea cu un geamantan cu haine groase pregatite pentru
cazul ca este arestat seful familie, ati auzit nu povestea de
mai dinainte aidica de cum puteau sa se petreaca lucrurile. Acesta
a fost radacinile ca sa spun asa, dar fel, tata a murit printr-un
accident la cateva zile dupa ce a iesit din inchisoare in 1964
cand s-au deschis inchisorile. Deci cand eu eram inca foarte tanara.
Pe acest ----fundal eu am fost ca scriitor interzisa de trei ori,
deci de trei ori n-am avut voie sa public. Prima oara, nu pentru
mine ci pentru tata. Deci eram eleva si eram un grup de copii
eram de 15 ani, cam asa, ne citeam versuri unii altora, am facut
un concurs cine isi face cel mai sonor pseudonim si Blandiana
este satul de unde este mama din ???? langa Alba Iulia. Ana am
pus ca sa fie rima la Blandiana si cu poeziile cu care, deci am
castigat concursul si toti am trimis la o revista literara din
Cluj, noi eram la Oradea. Oradea este un oras pe langa granita
de nord cu Ungaria, am trimis cateva poezii cu pseudonimele respective.
Adica a fost asa ca o gluma si poeziile mele au aparut, deci doua
dintre poeziile mele au aparut sub Ana Bladiana. Dovada ca eram
mica si ca nu prea stiam ce inseamna pseudonim literar, m-am speriat
si am scris la redactie, “Va rog sa ma scuzati stiti am glumit,
nu este numele meu.” Si a venit un redactor de la „Tribuna”
din Cluj, (Tribuna se numea revista), sa ma cunoasca. Probabil
a descoperit ca am talent, a aflat si situatia ca tata era inchis
si a spus, Stii ce, ramane asa, adica cu numele tau . . . de acuma
incolo te cheama Ana Bladian. Din nefericire insa, nu a durat
nici doua saptamani pentru ca autoritatiile din Oradea au aflat
despre cine este vorba, si au trimis, deci inca o data eram un
copil, aveam cincispe, saispe ani, au trimis la toate publicatiile
din tara care erau de ordinul miilor reviste literare, ziare,
toate publicatiile, aceeasi adresa dupa `89 a fost publicata intr-o
culegere de documente, acuma am citit-o, intr-o culegere de documente
din Iasi, din arhivele din Iasi, deci ajusese pana la Iasi in
care se spunea, „Va atragem atentia ca sub numele de Ana
Blandiana se ascunda fiica dusmanului poporului Gheorghe Poman
care este inchis deci, si, nu mai trebuie publicata.” Deci
asta a fost prima interdictie care dupa 89 tin minte ca am spus
intr-un interviu si asta deveni celebru, am spus paradoxul destinului
meu a fost ca am fost cunoscuta ca scriitor interzis inainte sa
fiu cunoscuta ca scriitor. Nimeni nu stia cine sunt, publicasem
doua poezii in schimb toata lumea literara stia ca exista o fetita
care n-are voie sa fie publicata asa. Peste patru ani deci eu
aveam deja aproape douazeci intre timp nu putusem intra la facultate
tot pentru ca tata era inchis, intre timp ma maritasem cu sotul
meu si sotul meu s-a dus cu niste poezii la Bucuresti, noi locuiam
la Cluj, la o revista „Contemporanul” care avea un sef
considerat mai descuiat mai asa, si, i-a adus poeziile spunand-i
toata povestea. Si in comunism intotdeauna, nu stiu daca cunoasteti
expresia dar e bine s-o cunoasteti exista nu numai in Romania
si in alte tari de exemplu am vorbit cu Rusii si la ei exista
o expresie asemenatoare, „A se strange surubul.” Ba
se strangea surubul, ba se destrangea, adica existau perioade
mai stricte si dupa aceea iar putin, dupa aia. . . a avut loc
o conferinta la Geneva la nu stiu ce. Se destrangea surubul. Deci
s-a destrans putin in jurul, da, si am redebutat. Ramanand cu
numele asta. Dupa aceea lucrurile au mers normal, in general lucrurile
au mers spre bine. A venit anul `64 cand au fost deschise inchisorile.
Dupa accea anul `68 cand Romania nu a intrat in Cechoslovacia
si asa, si eu am publicat carte dupa carte si, ma rog am devenit
un nume cunoscut a tinerii generatii asemenea mie in acei ani
cam intre `66, `67, si `72 au fost cativa ani mai de libertate
care a izbucnit in toate artele in literatura. Intreaga generatie,
adica, toti mari artisti de la aceasta ora care au in jur de `60
de ani atunci au aparut.
NF: Si dvs.
AB: Exact, printre care si eu. Si, totul a mers mai mult
sau mai putin bine, adica bine in masura in care putea sa fie
bine in comunism adica luptam pentru fiecare vers cu cenzura pentru
fiecare problema cenzurii o discutam separat. In `85 s-a intamplat
insa al doilea scandal, in sensul ca am publicat oarecum din greseala
ca sa zic asa, adica deci eu am dat niste poezii unei reviste
studentesti „Amfiteatru,” spunandu-le nu cred ca se
pot publica. Ei au insistat sa dau si le-am spus, nu am decat
poezii care nu cred ca se pot publica. Ei au spus nu, noi suntem
revista studenteasca, si le-am dat dar fara sa cred ca vor aparea
si fara sa urmaresc. Si intamplarea dupa `89, chiar am incercat
sa aflu, deci a fost absolut o intamplare, deci nimeni nu a semnat
acele poezii. A fost luna decembrie, revista era studenteasca,
studentii plecau in vacanta si erau adica . . . tabere studentesti
la munte si redactorii de la revista plecau si ei la munte sa
scrie despre tabere. Si, trebuiau sa dea repede material si au
luat niste poezii fara sa le mai citeasca. Deci in clipa in care
a aparut scandalul, nu existau in afara de semnatura mea de autor
trebuiau sa existe vreo trei patru semnaturi de sefi de sectie
nu exista nimic. Dar, scandalul a fost enorm pentru ca a existat
un denunt ce fel de poezii apar in revista.
NF: Si, poeziile dvs. intr-adevar erau . . .
AB: Deci, erau patru poezii dintre care mai ales doua sunt
foarte foarte cunoscute si ele au provocat scandalul. Una era...
se numeste „Cruciada copiilor,” si este despre, era
perioada in care orice femeie din Romania trebuia sa faca cel
putin patru copii, nu stiai asta ?
NF: Am auzit asta.
AB: Adica toata tragedia copiilor din Romania de dupa '89
de acolo provine pentru ca mamele erau obligate sa-i faca, incercau
sa avorteze, doctorii intrau la inchisoare daca le ajutau dar
intrau la inchisoare si daca o femeie incerca sa avoteze ca in
evul mediu si cum sa spun avea hemoragie grava si o ducea la spital,
doctorul n-avea voie sa intravina decat in prezenta procurorului,
deci daca, si de foarte multe ori murea femeia pana venea procurorul,
era o situatie infernala. Si eu am scris aceasta poezie, Cruciada
copiilor despre imaginand ca o cruciada a copiilor care ies din
trupuri de femeii pe care nu le intreaba nimeni, ma rog, deci,
asta era clara. O alta poezie se numea „Totul” si nu
era o poezie propriu-zisa era o insiruire de cuvinte, asa cam
atata. Sa zicem ca erau cinci cuvine intr-un rand si cam douazeci
de randuri si fiecare dintre aceste cuvinte semnificau pentru
Romani ceva. Ceva numai daca stiai povestea, altfel era pur si
simplu suprarealista. De exemplu ‘totul’ era, Ceausescu
avea un tic verbal in orice discurs exista, de cincizeci de ori
spunea ‘Sa facem totul.’ Poezia se numea „Totul”,
asa. Vreau sa va spun, poate ca ar fi interesant sa cautati, nu
stiu sa va spun exact dar in orice caz este in anul `85 la inceput,
la „Independent” a aparut o pagina de care eu am aflat
dupa `89. Deci ziarul e asa. Aici e in romana, aici e in engleza,
aici este o gravura cu Ceausescu si diverse astea, si tot restul
paginei este cuvant . . . luat fiecare cuvant si a explicat ce
inseamna el pentru romani, care este sensul? Dupa `89 am aflat
ca Andrei Brezianu a scris. El era deja plecat din Romania si
era la „Voice of America”, si el a fost cel care a dat
aceste explicatii. Pot sa-ti dau un exemplu. Exista cuvantul ‚pisici,’
(cats), care este absolut nevinovat deci pentru un englez nu spunea
decat ‚pisici,’ si pentru un roman era urmatoarea poveste
foarte recenta. Incepuse demolarea Bucurestiului, si una din probleme
era ca in zona pe care Ceausescu voia sa-o demoleze, se afla un
monument istoric, un spital din secolul saisprezece, spitalul
Brancovanesc. Si Ceausescu, (deci asta se povestea toata lumea
povestea asa ca o grozavie) a fost in vizita la spital sa hotareasca
sau se demoleaza sau nu. Fiind o cladire foarte veche, avea foarte
multi soareci, si pentru ca avea soareci spitalul tinea pisici.
Deci era plin spitalul de pisici intetinute asa ca sa tina soarecii
la distanta. Ceausescu mergea in aceste vizite cu un doberman
un caine, mare negru asa, si se stie ca o pisica oricat de mica
poate sa inspaimante un caine oricat de mare. Ei, intamplarea
a facut ca o pisica sa se repeada de la cainele lui Ceausescu,
cainele s-a speriat, a luat-o la fuga cu sectoristul care se tinea
dupa el, toata lumea a inceput sa rada, chiar fara sa vrea, ma
rog, Ceausescu s-a enervat ingrozitor, a considerat-o ca o jignire
personala ca cainele lui grozav a fost speriat si a hotarat pe
loc sa se demoleze monumentul, si s-a demolat. Deci, iti dau un
exemplu. Asta era povestit in „The Independent.” Ce
este ciudat si chiar amuzant este ca existau si explicatii pe
care eu nu le stiam, dar care existau in Romania. De exemplu,
la moment dat exista cuvantul ‚Adidas.’ Eu m-am gandit
la fapul ca orice copil din Romania isi dorea adidas si nu avea.
Dar nu stiam pentru ca eu si cu sotul meu in perioada respectiva
am devenit aproape vegetarieni pentru ca nu suportam ideea sa
stam la coada. La carne erau niste cozi imense. Cei care mancau
carne, care stateau la coada stiau ca Adidasi, in argon, insemnau
doua picioare de porc care se vindeau impreuna. Iar Andrei Brezianu
stia asta si a dat explicatie pe care am aflat-o eu dupa `89 din
The Independent. Cea mai celebra dintre aceste poezii se numea
„Eu cred,” si cred ca o stiu (e foarte scurta) o stiu
pe de rost, era . . . um . . . nu stiu in intregime . . . deci
primul vers era ‚Eu cred ca suntem un popor vegetal,’
dupa aceea urmau cateva versuri si sfarsitul era ‚Eu cred’
(se repeta) ‚Eu cred ca suntem un popor vegetal, Cine a vazut
vreodata un copac revoltandu-se?’ Deci era, cum sa spun,
ca un indemn la revolta si ca o acuza ca nu suntem in stare sa
ne revoltam cum nu sunt arborii in stare sa se revolte. Deci,
scandalul a fost enorm, au fost dati afara de la revista (desi
n-aveau nici o vina decat ca fusesera neglijenti.) Si era deci
inca in `85 Ceausescu inca avea o imagine destul de buna in apus,
inca tinea la ea, si au existat proteste, de exemplu un grup de
37 de scriitori italieni au scris o scrisoare pentru mine si a
cedat. Si peste o luna si ceva, am revenit, mi s-a spus ca am
fost iertata, dar, niciodata n-a mai fost ca inainte. Adica, din
acel moment absolut ca toate binoclurile si reflectoarele erau
asupra mea. Si atunci eu am inceput sa scriu lieratura pentru
copii. Am continuat sa scriu, bineinteles, literatura serioasa
dar am scris si pentru copii. De data aceasta scandalul care a
urmat si care a fost ultimul si nu s-ar fi putut termina niciodata
daca nu venea revolutia, efectiv nu e meritul meu, deci in cazul
poeziilor din Amfiteatru, am fost absolut constienta de ceea ce
spuneam. In cazul asta, pur si simplu am fost convinsa ca nimeni
nu o sa observe. Eu m-am distrat facand o parodie a lui Ceausescu
descriindu-l pe motanul meu (eu aveam un pisic despre care mai
scrisesem carti de versuri) si acum imaginam situatia in care
pentru ca am scris despre el si pentru ca toata lumea il stia,
el a pierdut legatura cu realitate, i s-a urcat la cap, si il
descriam facand ceea ce facea Ceausescu. Am fost insa absolut
sigura ca e o gluma ermetica. Spre imensa mea surpriza, si asta
dovedeste cat de mare era exasperarea oamenilor, nu numai ca imediat
s-a aflat, imediat a disparut cartea. Adica, a fost la „epuizat”
in jumate de zi, dar prin acea clipa toata lumea i-a spus lui
Ceausescu „Arpagic,” numele motanului meu. Deci din
acel moment care era in `88, n-am mai avut voie sa public sigur,
dar era o interdictie nu numai pentru viitor ci si pentru trecut.
Deci, cartile mi s-au scos din biblioteci, deci n-am mai existat
pur si simplu.
NF: Ana Blandiana . . .
AB: Da, deci, cartile au fost scoase din biblioteci. Inca
in fata casei noastre a aparut o masina in care statea in permanenta
cineva, nu intervenea, deci puteam sa intram si puteam sa iesim
dar nimeni nu mai avea curajul sa vina la noi. Iar noi nu stiam
ce face de fapt. Adica nici acum nu stiu. Presupun ca asculta,
adica, asta era cel mai probabil ca auzea din masina distanta
fiind de cativa metri, ce vorbeam noi acasa, ceea ce facea ca
si daca spuneam, mai vrei putina cafea sa ma simt indecent. Parca
eram in pielea goala. Iti dai seama, orice zgomot absolut totul,
stiai ca ala e acolo si asculta. Si dupa aceea n-a mai venit posta,
dupa aceea s-a taiat telefonul si dupa aceea a urmat asa din august
`88 pana in decembrie `89, deci nu stiu cum s-ar fi terminat.
In orice caz m-am gandit foarte mult, cred ca sensul era mai ales
sa-i sperie pe ceilalti, adica sigur ca m-a speriat pe mine era
clar, dar mi se parea prea mare efort. Putea sa ma sperie mai
usor. Dar facand lucrul acesta, era o teroare pentru tot cartierul,
pentru toti scritorii care toti aflasera. Uh, bine dupa `89 am
aflat diverse lucruri de genul ca aveam un var la Cluj care era
doctor si doctorii traiau mult mai bine si el stia ca suntem foarte
saraci si un pacient de-al lui care venea la Bucuresti i-a dat
sa-mi aduca un pachet cu mancare si el a sosit cu trenul dimineata
la sase jumate sapte si noi stateam si stam acum destul de aproape
de gara, si a vrut sa vina la noi si in capul strazii l-a orprit
cineva si a spus buletinul. El s-a speriat si i-a dat buletinul.
„Ce cautati pe strada asta?” Si el a avut idea sa nu
spuna numele meu, a spus numele sotului meu si a spus ma duc .
. . da noi suntem cunoscuti si i s-a spus la Ana Blandiana nu
este voie. Si asta a facut pe prostul si a spus nici nu o cunosc
pe Ana Blandiana. Cel pe care il cunoasteti e sotul ei, nu aveti
voie sa intrati, ceea ce efectiv n-am stiut. Deci starea povestii
lucrurile care se petreceau deci ca existau oameni care incercau
. . . Deci noi simteam doar ca nimeni nu venea la noi . . .
NF: Nimeni nu incerca sa vina.
AB: Da, da, da . . . Deci, asta e povestea mea pe bucatele.
Despre cenzura, pot sa va spun ca a fost efectiv o relatie extraordinara
de complexa intre, in primul rand. Eu am fost mai usor de suportat
atata timp cat am fost o institutie. Era o institutie care se
numea ‚Directia presei’ si stai ca . . . cartile se
duc acolo si primesc sau nu primesc aprobare. Dupa `80, Ceausescu
a avut idea perversa de a anunta in cadrul unui congres al scriitoriilor
ca in Romania e o libertate atat de mare incat s-a desfiintat
cenzura. Din clipa aceea cenzura a devenit nu numai mai puternica
dar mai misterioasa, adica nu stiai cate trepte are. Adica, stiam
doar pe cei care lucrau la edituri . . . deci, primii care trebuiau
sa vizeze manuscris. Dupa aceea insa restul se pierdea in nori.
Din fericire insa a functionat pe aceasta portiune cunoscuta -
deci redactorii de carte, chiar redactori sefi, de exeplu redactorul
sef la „Cartea Romaneasca” era Marin Preda, un mare
scriitor. Erau in general scriitori, si functiona un fel de complicitate
intre autori si redactori. Deci, cartea pleca spre celelalte trepte
ale cenzurii cu un referat in care, cum sa spun, se spunea uneori
chiar invers decat ce continea ea. Pot sa va dau exemplu unei
carti ale mele. Deci cartea mea se numea ‚Proiecte de trecut,’
o stiti?
NF: Ah, am auzit de ea, da.
AB: Va propun sa notam pe o hartie si o sa va, dumneavoastra
sa mai treceti pe aici pana cand plecati si o sa gasiti un exemplar.
Deci o sa mai vorbim. Era un volum de povestiri fantastice. Fantastice
a insemnat ca erau realiste si cateodata se desprindeau de pamant,
asa. Si, deci am scris aceasta carte, am predat-o edaturii cartii
romanesti, redactoarea de carte care era o prietena . . . aceasta
carte din punctul de vedere al cenzurii nu putea sa apara, asta
era clar. Si eu personal nu imi facea mari iluzii. De exemplu,
exista o povestire despre deportarile in Baragan. Una dintre ele.
Sau alta despre care o sa va povestesc, a fost o poveste amuzanta.
Deci, redactoarea de carte a facut un referat in care a spus ‚o
carte extraordinara despre realitatile socialiste in care ni se
prezinta . . . absolut invers! Acest referat a fost semnat de
Marin Preda, deci de directorul editurii.
NF: Fara sa citeasca?
AB: Nu stiu. . . presupun ca nu. Nu cred ca avea timp,
dar oricum nu conteaza. Sunt convinsa ca a fost semnat si daca
ar fi citit. . . Ca sa fiu sincera, nu sunt absolut sigura nici
despre redactoare ca a citit. Era o fata foarte zapacita. Dar
ea stia ce contine cartea in principiu, ca ii povesteam in timp
ce scriam. Si ea a fost cea care m-a incurajat si a spus trebuie
sa incercam, adica, nu trebuie sa renuntam. Daca o respinge o
respinge dar incercam. Si, pe aceste doua semnaturi, probabil
ca au mai fost si altele din editura, probabil ca nimeni n-a mai
citit cartea. In orice caz, cartea a primit viza si a plecat la
tipar. In acel moment eu am facut o greseala enorma. De la o revista,
(Viata Romaneasca, o revista importanta) mi s-a cerut ceva de
publicat, versuri sau proza. Eu am spus versuri nu am, dar am
o intreaga carte de povestiri fantastice. „Da-ne o povestire
fantastica,” mi-a spus redactorul sef. Si eu am dat o povestire
care se numea ‚Zburatoare de Consum’ si care era o povestire
despre o profesoara de marxism care era exasperata de statul la
coada la carne la oua la asta, si a hotarat sa incerce sa se descurce
singura si sa puna pe balcon . . . sa faca rost de o cosca. Stii
ce e cosca?
NF: Cosca?
AB: Gaina care sta pe oua., din care ies pui. Si de oua.
Si sa produca pe balconul ei, a comandat niste custi in care voia
sa tina pasari si sa aiba oua si sa nu mai stea la coada. A colindat
prin satele din jurul Bucurestiului sa gaseasca oua, nu se gaseau
oua ma rog. In cele din urma a reusit sa gaseasca o cosca, o gaina,
dar nu gasea oua. Si a sunat cineva la ea intr-o dimineata si
a spus „Am auzit ca cautati oua.” (un personaj destul
de straniu asa) Si a spus „Da, dar n-am gasit.” Si el
a spus „Eu am de vanzare oua,” si ea a cumparat aceste
oua si le-a pus sub cosca. Si din oua nu au iesit pasari, ci au
iesit ingeri. Deci asta era caracterul fantastic al povestirii
si dupa aceea toata povestea ce face cu ingerii, ce sa faca cu
ei, ma rog, si totul se termina cu faptul ca ea se duce la sedinta
de catedra, ingerii sunt mici asa si incapa in geanta ei, si se
duce la sedinta de catedra de marxism cu ei in geanta, si in timp
ce seful catedrei tine referatul, ea incepe sa scoata ingerii
si sa-i puna pe masa si ingerii incep sa zboare prin camera. Deci,
asta era, cum sa spun, de la realismul descrierii asa pana la
formarea. Peste o saptamana, imi da telefon speriat directorul
Vietii Romanesti
SFARSITUL CASETEI
. . . are aprobare. Am spus eu. Dar el a spus „Tipografii
refuza sa o tipareasca.” „Cum adica tipografii refuza
s-o tipareasca?” „Da pentru ca ei spun ca este dusmanoasa
si prezinta societatea noastra . . . va dati seama, nu mai exista
cenzura, deci spuneau clasa muncitoare este cea care interzice.
Mersesera la niste subtilitati nemaipomenite. Urmarea a fost ca
redactorul sef s-a speriat si ca sa nu raspuna el a spus „Dar
aceasta carte aceasta nuvela este dintr-o carte care avea toate
aprobarile.” Si in clipa aia s-a oprit si cartea. Si, ma
rog, eu in general sunt o fiinta destul de norocoasa. Sotul meu
a gasit formula „noroc in ghinion.” Deci mi se intampla
toate lucrurile rele dar mi se intampla ceva care ma ajuta sa
scap. Si cand era scandalul mai mare am primit Premiul Herder.
Premiul Herder este un premiu international care se da, de catre
toate universitatile de limba germana deci au un juriu format,
si-l da presedintele Austriei la Universitatea din Viena. E foarte
simandicos asa, si se da o data pe an. Si am primit anuntul ca
am primit acest premiu, si ma rog, e o alta poveste cat de greu
am primit viza ca sa plec la premiu, dar vorba este in timp ce
eram la Viena, am primit un telefon ca s-a dat drumul cartii,
ca s-au gandit ca probabil eu am devenit cunoscota si o sa povestesc
ca am cartea, si ca sa nu fac asta au dat drumul cartii. Deci
asa mi-a aparut cartea. Adica, v-am dat exemplu de ce complicat
era . . . In orice caz este evident ca a insemnat foarte mult
acesta complicitate dintre redactori, adica foarte multe dintre
carti au aparut in felul acesta. Aceasta carte este o carte pe
care eu am inceput-o imediat dupa ce m-am intors de la Viena.
Cu urmatorul gand, adica, am spus ca este o intamplare absoluta
ca am luat Premiul Herder. Cel mai normal ar fi fost sa nu-l iau.
Mai ales ca si acuma cred a fost o intamplare, inca si acum dupa
atatia ani asta era in `82, eu am ramas cea mai tanara premianta
Herder, si acuma sunt de asta. Si atunci cand am fost acolo, fiecare
care facea cunosiinta cu mine mai intai spunea, „Cum!”
Parerea mea e ca a uitat sa se intereseze de varsta mea, este
singura explicatie pentru ca deobice il luau oameni la sfarsitul
carierii ca Arghezi . . . Phillippade . . . Cred ca pur si simplu
au citit cartile fara sa se intereseze de varsta. Pe vremea aia
nu existau prezentari . . . Deci, eu m-am gandit asa. In mod normal,
daca nu se intampla acest noroc, eu n-as mai fi putut sa scriu.
Dar in acelasi timp este clar ca cel mai grav lucru care ni se
intampla noua scriitoriilor este ca luptam cu cenzura avem n-avem
noroc, reusim nu reusim, dar functioneaza in noi o cenzura interioara
care inca inainte de a scrie stie ce poate sa scrie si ce nu.
Si atunci m-am hotarat sa scriu o carte pe care s-o nu public.
Deci sa incep sa scriu o carte fara gandul s-o public. Adica o
carte postuma. Aceasta carte a aparut in Germania cu titlu de
„Die Applaus Machine.” In `82 am inceput sa scriu o
carte la care ma gandeam ca la o carte postuma. Pentru ca niciodata
nu n-am fost asa optimista ca sa-mi inchipui ca traiesc mai mult
decat Ceausescu. Deci eram absolut convinsa ca va fi o carte care
va aparea dupa moartea mea. Si, pe parcurs, s-a intamplat povestea
cu motanul care a durat doi ani in care eu chiar n-am mai avut
. . . Si a fost in Germania cartea asta aparut cu banderola putin
cam publicitara, dar care continea un adevar. O carte pe care
mi-a salvat viata. Pentru ca intr-adevar faptul ca scriam, am
suportat foarte usor toata aceasta incercuire, pentru ca in timpul
asta eu scriam chiar despre asta era materia prima care se petrecea
si . . .
NF: Da, da si tot a fost . . .
AB: Exact exact, si deci cartea este scrisa cu exceptia,
deci eu ajunsesem la ultimul . . . Deci acesta se numeste „Capitolul
ultim.” Cartea fusese scrisa pana aici, in 22 decembrie ajunsesem.
M-am oprit, am intrat in nebunia asta. Dar si peste un an jumate,
am, deci in timpul asta n-am avut curajul nici macar sa citesc
deci, scrisesem patru... pentru ca totul se schimbase atat de
tare incat mi era frica ca e ridicol ceea ce scrisesem inainte
sau. In `91 am simtit asa ca inebunesc daca nu redevin macar pentru
un timp scriitorul care eram, si am luat manuscrisul era o cutie
de pantofi plina de foi, adica am scris pe foi asa, si am plecat
la mama si cu o frica absolut extraordinara am inceput sa citesc.
Am citit si, cum sa spun, din fericire pentru mine ca scriitor
dar din nefericire pentru tara, totul era, cum sa spun, nimic
nu era ridicol. Totul era inca actual. Si am adaugat capitolul
ultim, ultimele 50 de pagini sunt scrise dupa. Si, ma rog, intre
timp cartea a fost publicata in mai multe tari, in Bulgaria, Olanda,
in Germania a fost prima traducere si este aceasta, cum sa spun,
este punctul zero al luptei cu cenzura, adica in momentul in care
am simtit ca cenzura poate sa devina ceva al meu, adica eu insami,
un mechanism interior, si atunci trebuie sa lupt.
NF: Si ati luptat asa. Sa scrieti, deci sa faceti autocenzura
si sa scrieti fara sa, asa. V-as pune inca doua intrebari si daca
nu aveti timp sa raspundeti putem sa luam legatura prin email.
Dar ma intereseaza in primul rand cum ati evitat cenzura, deci,
metodele pe care le-ati folosit, (si in general deci vorbim mai
general.)
AB: Vreau si eu o adresa si o adresa de email dar si o
adresa postala, sti de ce? Pentru ca de exemplu asta, o intamplare
pe care am povestit-o intr-o revista si care e foarte interesanta
ti-as face pur si simplu o copie si ti-as pune intr-un plic si
ti-as trimite. Intamplarea . . . cum a aparut cel de al doilea
volum al meu. Cum sa spun, tot asa, tot felul de intamplari cu
qui pro quo-uri stii, dar sa stii ca sigur ca eu sunt un caz putin
special in sensul ca am fost mai mult decat altii . . . dar mai
mult sau mai putin toti scriitorii buni au trecut prin acelasi
timp.
NF: Chiar si ultima mea intrebare ar fi, care a fost efectul,
dupa dvs., care a fost efectul estetic asupra poeziei romanesti
datorita cenzurii, deci cum a evoluat sau schimbat?
AB: La asta pot sa-ti rapund acum. Deci este clar ca, intrebarea
este de fapt, cum se face ca poezia in tarile din est, poate ca
in Rusia, Polonia, si in Romania mai mult decat in alte tari,
a fost ceva atat de important. Cum de a fost atat de importanta.
NF: Exact, exact.
AB: Si raspunsul este ca prin poezie . . . poezia era ca
niste plamani, prin care respirau si ceilalti, si asta pentru
ca poezia contine in definitia ei metafora, da? Metafora este
o comparatie careia ii lipseste un termen. Acest termen era inventat
de cititori deci poezia se realiza, nu putea fi cenzurata de fapt,
pentru ca, jumatate era adaugat de ceea ce intelegea cititorul.
Asta facea sa existe colaborare aproape magica intre autor si
cititor. Si asta ii dadea cititorului sentimentul ca este si el
liber. Este clar ca acesta a fost mecanismul care a functionat
inainte si care a facut ca poetii sa fie celebri ca si cantaretii
rock sau pop. Efectiv, eu pot sa spun ca inainte de a fi interzisa
ultima oara , mi-a ramas in minte si pentru ca dupa accea n-am
mai avut voie sa particip la intalniri publice, dar si pentru
ca a fost ceva extraordinar. Am fost invitata la Piatra Neamt
un oras din Moldova, la o intalnire cu cititorii. Si m-am dus,
trebuia sa se petreaca in biblioteca orasului. Si m-am dus la
opt fara cinci deci am sosit cu un tren la fara putine minute
inainte, si in fata biliotecii erau vreo cateva zeci de oameni.
Cand m-au vazut venind, pe vremea aia nu apaream la televizor,
deci ca figura eram mai putin cunoscuta. Eu m-am intreptat foarte
hotarata spre intrare. Ei au inceput sa rada si au zis degeaba
ca nu o sa puteti intra. Si eu am ras si am spus daca eu nu o
sa intru, ati venit degeaba. Ei au spus, bine incercati dar parerea
noastra este ca nu veti reusi. Ceea ce chiar s-a intamplat adica
nu am reusit era atat de plina sala si nimeni nu voia sa-si cedeze
locul. Si stiti care a fost solutia care s-a propus din interior?
Sa nu mai strabat sala, ceea ce era imposibil pana in partea cealalta
unde era o masa la care ar fi trebuit sa ma asez si sa vorbesc,
ci sa ma sui pe o masa la intrare, si ei sa se intoarca pentru
ca oricum majoritatea era in picioare. Oricum, am fost suita pe
o masa si ultima mea intalnire cu publicul romanesc inainte de
`89 am fost suita pe o masa la intrare stand pe un scaun si vorbind.
Va dati seama ce, cum sa spun, ce popularitate insemna asta pentru
un poet care la urma urmei nici nu era un poet modern adica nu
era cineva foarte foarte simplu de inteles. Deci, aceasta situatie
e clar ca s-a terminat, a disparut dupa `89, si pentru noi pentru
sciitori a fost, pentru poeti a fost un timp, aproape insuportabila
ideea. Deci, pur si simplu nu reuseam sa inteleg cum se poate
ca dupa ce o viata intreaga am luptat cu cenzura pentru fiecare
rand si pentru fiecare virgula, si n-am visat decat la o libertate
pe care nici nu speram s-o atingem, in clipa in care am ajuns
la aceasta libertate deodata, pe nimeni sa nu-l mai intereseze.
Adevarul este ca incet incet am inteles ca se intampla ceva logic,
si rational de fapt. Inainte poezia tinea loc de foarte multe
lucruri, de religie, de istorie, de tot feluri de lucruri care
erau interzise. Reuseau sa se strecoare prin metafora. In timp
ce . . . in conditii normale toate aceste lucruri si-au reluat
locul iar pentru poezie a ramas doar un public de elita care este
publicul cititor de poezie. Intr-un anume sens, ceea ce am descoperit,
foarte greu de suportat, a fost ca libertatea cuvantului a diminuat
importanta. Si in acest sens, daca se poate spune asa, cenzura
a favorizat paradoxal, ea care era infintata doar ca sa interzica
contactul poetului cu cititorii de fapt a favorizat. Pentru ca
orice lucru are valuarea pretului pe care il platesti pentru el.
Si un poet care putea sa plateasca cu libertatea un vers era ceva
mult mai important decat un poet care indiferent ce spune nu pateste
nimic.
NF: Da ce interesant. Aveti timp sa cititi o poezie. Nu
stiu daca aveti timp sau daca trebiue . . . Deci, oricare vreti
dvs. M-am gandit ca ar fi interesant sa cititi una care a fost
publicata in timpul comunismului. Nu stiu daca erau unele care
. .
AB: Deci scris in timpul comunismului sau publicat?
NF: Publicat.
AB: Pentru ca am vrut sa spun ca de exemplu cartea „Arhitectura
Valurilor” care a aparut in martie `90 a fost predat in editura
inca din `87.
NF: Serios? Atunci si din Arhitectura Valurilor.
AB: Da, deci erau scrise inainte au reusit sa apara unele
din ele in reviste, dar unele n-au reusit sa apara.
NF: Asa. Daca aveti un poem preferat, si sigur ca toate
poemele dvs. nu sunt sunt vorba de politica dar daca stiti o poezie
care chiar e vorba de, vorba ascunsa cum ar veni, ar fi interesant.
A: Asta ca este aparuta in volumul „Stea de Prada” in
`85 si se numeste „Cetina.” Si este despre a pleca sau
a nu pleca. Deci foarte multi incercau sa emigreze sau la primul
prilej ramaneau, eu de exemplu nu imi puneam niciodata problema
asta pentru ca, simteam ca as fi murit. Nu pentru ca, acuma stau
mai mult in strainatate decat acasa, problema nu era a fi plecat,
problema era a nu mai avea voie sa te intorci. Adica idea ca plecam
definitiv si rupeam definitiv legatura cu cei pentru care scrieam
de fapt, cei care vorbeau limba romana. Si de altfel toti scriitorii
din exil au rezistat foarte greu la aceasta. . . . deci despre
asta este vorba. Se numeste "Cetina.” Cetina este o
ramura de brad.
Spectre de brazi mai vantura stindarde
De ceata, proorocind sfarsituri noi,
Dar cine are forta in casandre
De cetini, chiar, sa creada, dintre noi?
Pe-acelasi loc, dar maturand cu parul
Mult calatoare zari de capatai,
Topindu-si in rasina adevarul,
Cel necrezut in scancet, mai intai,
Nu pot sa plece, nici macar naluci.
In jurul lor si cerul si apa emigreaza
Vantul intreaba-ntruna "Nu te duci?"
Cetina plange-n hohot "Sunt acasa."
Deci daca recititi o s-o intelegeti mai bine. Aceasta, adica din
jurul bradului totul pleaca, norii, apa. Sau alta este din acelasi
volum…
Tradeaza litera
Tacerea minte
Semnul e-ambiguu
Tipatul fals
Soapta nesigura
Ochiul duplice
Imbratisarea
Numai un dans.
Mesaje infirme
Cifruri pierdute
De-a lungul de-a latul
Pe inalt sau pe cant
Cerul albastru
E doar adancimea
Stratului gros
De neant.
Si una din acest volum care a aparut numai dupa `90, si in care
sunt de exemplu, despre lipsa de solidaritate care faceai imposbila
revolta. Se numeste "Liant."
Ce ne lipseste? Ce liant
A fost sustras de la-nceputuri
Nisipului ce face valuri
Redesenate de-orice vant,
Sau ce mortar fara de care
Zidul se-nalta spre neant,
Ca sa se naruie grabit
De presimtirea unui gand?
Ce ne lipseste? Doar petale
Ce nu se strang intr-o corola,
Si numai fire lungi de lana
Ce nu pot tese un covor,
Si pietre vajaind prin aer
Nestranse intr-o baricada,
Doar disperari desperecheate
Si conservate in umor.
(Ca niste foetusi otraviti
De chiar metabolismul mamei
Si pusi in spirt - dovezi si mostre -
A vietii scurse fara rost)
Ce ne lipseste? Clei de oase
Frante pe roata, un cuvant
Intraductibil in sfarsitul
Unde noi insine am fost.
Aici e o iluzie pe care nu aveti cum s-o intelegeti. Clei de oase.
Clei mai puternic se face din oase. Dar oasele frante pe roata
sunt oasele lui Horea, Closca si Crisan, ei au condus cea mai
mare rascoala din Transilvania, in secolul 18. Si ei au fost zdrobiti,
au fost condamnati la moarte si zdrobiti cu roata. Deci aluzia
este . . . ne lipseste curajul de a ne rascula ca ei.
 
|
